Constantin Bobocel s-a născut în satul Izvoarele ,din judeţul Mehedinţi,în data de 6 aprilie 1925.Avea 26 de ani la data deportării, abia îşi întemeiase o familie în satul Floreşti, Mehedinţi.A fost deportat împreună cu soţia sa, Elena, de 22 de ani , cu fiica lor, Iulia-Monica de 2 ani şi socrii săi, Ionel şi Ana Butoi.
Ionel Butoi avea la data deportării 53 de ani. Fusese învăţător în sat, unul din puţinii intelectuali din această comună. Puţine erau familiile din Floreşti din care cel puţin un membru să nu fi fost instruit şi educat de acest atât de îndrăgit dascăl.O oprise în casa, să locuiască cu dânşii pe cea mai mică dintre cei şase copii, pe Nuţa.
Aveau o avere frumoasă, o casă arătoasă şi tot ce este necesar pe lângă ea, doua perechi de boi, vaca, porci, păsări multe, 20 ha de pamant, 3 ha pădure, vie, păşune.
Nuţa Butoi se căsătorise cu Constantin Bobocel când abia devenise majoră şi hotărâseră să locuiască în Floreşti, împreună cu părinţii ei. El lucra pe un autobuz, făcea zilnic traseul Tr. Severin –Baia de Aramă. Tânăr fiind, fusese încântat de politica demagogică a comuniştilor, care încercau să atragă de partea lor, în organizaţie, cât mai mulţi oameni capabili, respectaţi de comunitate, ca să câştige în felul acesta credibilitate pentru ei şi pentru partidul lor. Nu prea aveau succes în aceste sens. De aceea, tânărul C. Bobocel fusese imediat promovat secretar de organizaţie. Doar le făcuse cinstea de a se înscrie în partidul lor!! În această calitate, el aflase cam cu două săptămâni înainte de deportare: că se pregătesc nişte acţiuni în zona de frontieră cu Iugoslavia, că cei mai influenţi locuitori din această zonă vor fi îndepărtaţi. Îşi anunţase familia , dar n-au dat prea mare importanţă acestei ştiri pentru că în vremurile acelea tulburi oamenii erau mereu speriaţi de către ceva: de cote, de trecerea forţată la întovărăşire, de propaganda comunistă.
In noaptea de Rusalii, în casa familiei Bobocel nu se aflau decât Nuţa, fiica ei de 2 ani, Monica, şi tatăl Nuţei, Ionel Butoi. Acesta făcuse de ceva vreme o semipareză pe partea dreaptă a corpului, umbla foarte puţin şi cu mare greutate. Capul familiei , C. Bobocel, era plecat cu autobuzul la Baia de Aramă, iar soacra acestuia se afla la Bobaiţa, satul natal al soţului ei, unde de Rusalii, se întâlneau în fiecare an toate rudele.
Tânăra femeie, Nuţa, a simţit noaptea că umbla cineva prin curte şi, cu multă teamă, a ieşit să vadă ce se întâmpla. S-a trezit ameninţată de un ofiţer însoţit de un soldat să intre înapoi în casă. S-au interesat unde sunt ceilalţi membri ai familiei şi i-au pus în vedere că trebuie să se pregătească de plecare. Ceilalţi soldaţi care erau în curte au plecat la marginea dinspre Baia de Aramă a satului să-l aştepte pe capul familiei care urma să vină cu autobuzul. Când acesta a sosit, l-au oprit, l-au somat să coboare din autobuz şi i-au spus că, având în vedere că era membru de partid, avea voie să aleagă să rămână cu colegii de partid şi în acest caz îşi va păstra şi slujba în continuare, sau să rămână cu familia şi în acest din urmă caz avea să rămână fără serviciu şi va merge împreună cu familia într-un loc unde nu se ştie ce-l aşteaptă. A coborât din autobuz cu actele maşinii la el. Le-a înmânat cheile şi actele , le-a spus că un loc de muncă poate găsi ,la vârsta lui, oriunde, dar o familie, nu. A venit acasă cu ostaşii şi autobuzul până în faţa casei. Şi-a găsit soţia plângând. Nu împachetase nimic, nu ştia ce să facă. A îmbărbătat-o spunându-i că, oriunde-i vor duce, vor fi împreună şi se vor descurca, vor trăi. Sunt tineri, vor putea munci pentru a se întreţine. Şi s-au apucat de împachetat. Când au venit autorităţile comunei, oameni cunoscuţi, Toma şi Jenică Dragotă, au început să facă gălăgie , că n-au voie să ia atâtea lucruri, să mai dea jos din ele. Îi obliga să coboare şi singurul pat pe care-l luaseră şi atunci a intervenit ofiţerul: cum să nu ia pat dacă au copil mic! La început au fost informaţi că doar familia Bobocel pleacă, nu şi socrii. Când a venit ora de plecare, căruţa lor era mai mult goală. Puseseră în ea nişte lucruri, le-au dat jos ca n-au voie, după cum spusese primarul, au pus altele şi tot aşa până nu mai rămăseseră cu mai nimic. Ionel Butoi a rămas în pat, fără putere şi fără grai, pradă deznădejdii.
La câteva ore după ce ajunseseră în gara Strehaia, unul dintre floreşteni, ruda lor, a strigat: „uite-l pe tuicu!� Aşa îi zicea el unchiului său , Ionel Butoi. Nu le venea să creadă ca l-au adus şi pe el. Era în pijama şi în papuci. Soţia sa, aflată la Bobaiţa, a auzit şi a văzut acolo ce se întâmplă, aşa că nu mai putea rămâne la rude. Era speriată de ce s-o fi întâmplat cu familia ei. A făcut legătura cu ceea ce le spusese ginerele său şi a plecat imediat acasă. Ai ei plecaseră. Nu i-au dat voie nici măcar să inte în curtea casei sale. A stat vreo două zile la fiica sa , Tanţa Ghergulescu. Poate că măcar ea ar fi scăpat dacă autorităţile n-ar fi fost aşa zeloase şi aşa dornice de a-şi însuşi nişte bunuri fără muncă. Au obţinut acordul să fie „ expediată� după familie. Sigur că din gara Strehaia trenul cu deportaţii plecase şi nu se ştia atunci şi acolo unde anume o fi fost dusă familia acestei bătrâne. Au urcat-o şi pe ea într-unul din trenurile care veneau din Banat şi au coborât-o tot cu bănăţenii, la gara Frumuşiţa. Cei care coordonau acţiunea au lăsat-o acolo, nu conta că este bătrână, speriată de moarte, fără bani şi fără mâncare, într-un loc complet necunoscut.
Spre norocul ei, unul dintre deportaţii de acolo, învăţător, îl cunoştea pe Ion Butoi. A oprit-o alături de familia lui până vor afla cumva unde i-a fost dusă familia. Când s-au mai potolit lucrurile, când acţiunea de transport a deportaţilor s-a terminat, au aflat de la Miliţie unde a ajuns familia Bobocel. Miliţienii s-au ocupat şi de transportul ei până la Rubla. Familia s-a întregit, astfel, abia pe la mijlocul lui iulie.
În Bărăgan, parcela cu numărul lor s-a nimerit să fie lângă a familiei Caraiman Dumitru, cu care fuseseră vecini la Floreşti. S-au ajutat reciproc, pentru că şi această familie sosise incompletă. Capul familiei nu fusese acasă în ziua deportării şi i-a găsit pe ai lui tot după câteva luni de căutare.
Pe Constantin Bobocel l-au angajat imediat şofer la ferma de stat de acolo. Aveau mare nevoie de astfel de meseriaşi , iar C. Bobocel s-a dovedit a fi şi un mecanic atât de priceput , încât a fost repede remarcat de toţi angajaţii, inclusiv de directorul G.A.S. Ion Popescu, un om de mare omenie.
Elena Bobocel îşi aminteşte cum un activist se plimba printre deportaţi în timp ce aceştia lucrau la bordeie şi spunea, rânjind: „ Acum se vede cine a muncit şi cine a exploatat!� Spre dezamăgirea sa, s-a dovedit ca toţi s-au descurcat, prin muncă.
La numai câteva luni după ce au ajuns acolo, Ionel Butoi, deja bolnav, a căzut definitiv la pat. Oboseala, stresul, greutăţile călătoriei, lipsa de apă potabilă, neajunsurile de tot felul, lipsa oricărei posibilităţi de a se trata, i-au curmat viaţa. A fost al doilea „coreean� decedat în Câmpia Bărăganului din satul Rubla. Înmormântarea nu a fost nici pe departe ceea ce ar fi meritat acest intelectual de frunte al Floreştiului, ci pe măsura posibilităţilor de acolo.
Foarte curând, peste această familie avea să se abată altă nenorocire.
C. Bobocel dăduse din întâmplare, într-o grămadă de gunoi din curtea fermei, peste nişte fiare, pe care nimeni nu le luase în seamă. Le-a cercetat atent, cu ochii lui de specialist, şi a cerut voie directorului să ia acele fiare. Era de fapt un motor de avion stricat, din cel de-al Doilea Război Mondial, care se prăbuşise, pesemne, acolo. Le-a spus celor de la fermă că ,din acele fiare, încearcă să facă o maşină. Fireşte că nimeni nu a crezut că ar avea o şansă şi nu l-au luat în seamă. În iarna aceea însă, prima (pentru el şi ultima!) petrecută în Bărăgan, după ce-şi făcuse casa şi la fermă era mai puţin de lucru, el a muncit foarte mult după program, la maşina lui. Stătea într-o hală, în ger, cu spatele pe ciment, doar cu o pătură ruptă sub el, să repare motorul. Şi a reuşit ceea ce nimeni nu ar fi crezut. A făcut motorul să meargă! L-a rugat pe director să dea comandă la tâmplari de o ladă , au improvizat o caroserie şi maşina era gata. I-au făcut proba prin fermă şi toţi se uitau la această minune. Maşina mergea, putea prinde o viteză mai mare decât maşinile adevărate. Sosise prin luna august 1951 la Rubla o delegaţie din Comitetul Central cu scopul de a verifica felul cum decurge munca la ziditul caselor de dislocaţi, care este starea lor de spirit. Delegaţia vizitase şi celelalte sate noi şi era în drum spre cele de lângă Prut. Şi, la Rubla, li s-a stricat maşina. Au adus-o până la fermă, au chemat tot felul de specialişti, dar nu s-a priceput s-o repare.
Directorul fermei i-a spus şefului delegaţiei, care rămăsese de nevoie câteva zile acolo, că are un mecanic foarte priceput, dar este dintre deportaţi. Dornic să poată pleca , acesta a solicitat să-i fie adus şi acest deportat. Şi Bobocel, căci despre el este vorba, a fost adus. Spre mirarea tuturor, el n-a vrut să se apropie de maşină. Auzise ce învinuiri absurde li se aduseseră altor deportaţi care trebuiau pedepsiţi într-un fel mai aspru şi i-a fost teamă, de dragul familiei, să nu fie învinuit că a sabotat activitatea acelei comisii. A acceptat totuşi să ajute, fără însă să pună personal mâna pe maşină. I-a cerut şoferului să încerce să pornească maşina şi, după zgomotul pe care motorul îl făcea, îi dicta de la distanţă acestuia ce să facă. Maşina a fost reparată în acest mod, destul de repede, tovarăşul de la Bucureşti a fost aşa de impresionat şi de mulţumit, încât i-a promis că-l va scoate cât de curând din pustietatea aceea, îl va chema la Bucureşti unde este mare nevoie de astfel de specialişti. S-a ţinut de cuvânt, dar, din păcate pentru Bobocel şi familia lui, a fost prea târziu.
A răcit în hala aceea lucrând la maşină, n-a luat în seamă primele simptome ale bolii, acolo nici nu puteai să-ţi permiţi să te îmbolnăveşti, mai ales că avea doi copii mici , o bătrână şi soţia, care depindeau de el. Răceala netratată, şi faptul că a continuat să muncească prin ger reparând utilajele din fermă, s-a transformat în T.B.C. În plus, s-a mai întâmplat ceva. I se împietrise burta şi atunci directorul a insistat să fie dus la un spital. „D.O.� din buletin nu-i permitea însă să fie dus mai departe de Viziru. Boala s-a dovedit a fi o banală ocluzie intestinală, dar, netratată, i-a cauzat moartea la o vârstă aşa tânără. Era pe 6 aprilie 1952 , ziua lui de naştere, când ar fi împlinit 27 de ani. Băiatul lui, Nelu, se născuse pe 31 martie, avea doar o săptămână de viaţă.
Moartea lui a îndurerat şi cutremurat toată comunitatea de acolo. Din nou, directorul fermei s-a dovedit a fi un OM adevărat. A sprijinit familia celui la care ţinuse atât de mult, cu tot ce i-a stat în putinţă, pe toată perioada şederii ei in Bărăgan.
Când i-a fost adus acasă soţul mort, Nuţa Bobocel a crezut că viaţa s-a sfârşit şi pentru ceilalţi membri ai familiei. Rămânea în câmpul acela străin cu doi copii foarte mici, cu o mamă bătrână şi fără o sursă sigură de câştig.
O rază de speranţă a trezit în sufletele lor vestea că şeful delegaţiei de la Bucureşti pe care C. Bobocel îl ajutase să-şi repare maşina şi-a ţinut promisiunea şi toată familia lui era chemată la Bucureşti, unde li se asigura locuinţa şi serviciu. Din nou, cei mai mici în funcţii, s-au dovedit mai intransigenţi. Au considerat că, din moment ce C. Bobocel nu mai este, adresa care-i chema la Bucureşti este fără obiect, deci familia a rămas în continuare în Bărăgan, să-şi ispăşească „ pedeapsa „. În iarna anului 1956 s-au întors la Floreşti. Cele două femei, prin munca lor în Bărăgan, reuşiseră să adune atâtea provizii încât să aibă din ce trăi la întoarcerea lor acasă. De la gara Strehaia au plătit câteva sănii să le transporte produsele şi lucrurile până acasă.
În satul lor natal, printre cunoscuţi, aveau să găsească mai puţină înţelegere decât în Bărăgan, printre străini.
Casa lor era ocupată: în două camere era magazinul sătesc, magazia şi pivniţa cooperativei, în alte două camere locuia secretarul de la primărie, Rogobete, şi în alta un contabil de la G.A.S. Primarul de atunci al comunei, Gătan, un tovarăş de la Craiova, i-a spus Nuţei Bobocel că n-are cum să-i elibereze casa, să se ducă să locuiască la sora ei, Tanţa Ghergulescu. Aceasta a găzduit familia surorii sale pe moment, dar avea propria familie şi greutăţi, deci nu puteau rămâne definitiv acolo.
In această situaţie, Nuţa Bobocel s-a hotărât să apeleze la şeful de post din comună, care-l cunoscuse şi preţuise pe soţul ei. Acesta i-a acordat sprijin imediat. Postul de Miliţie era la Gărdoaia, iar primăria la Moşneni, sate ale comunei Floreşti. Au venit împreună la primărie, iar primarul Gătan a fost nevoit să se conformeze. Şeful de post i-a vorbit de H.C.M. nr. 2.694/195, despre care, fireşte, deportaţii nu ştiau ce cuprinde ,iar tovarăşul Gătan nu a avut cale de întors. Acest document prevedea că, la întoarcerea deportaţilor acasă, să li se restituie casele şi pământul. Rogobete, care ocupa două camere, a trebuit să elibereze una. Acolo, într-o singură cameră, din toată casa lor, au locuit câţiva ani.
Apoi, după ce i-a murit şi mama, Nuţa Bobocel s-a încumetat s-o ia din nou de la capăt. S-a apucat să construiască o casă nouă în curtea celei vechi, după ce şi-a găsit de lucru la dispensarul din comună. Şi-a ţinut şi copiii la şcoală. Monica este acum funcţionară la Şcoala Sportivă din municipiul Drobeta Turnu Severin, iar Nelu, inginer la Întreprinderea Miniera.
S-a trecut şi la colectiv, aşa cum făcuseră majoritatea sătenilor.
Acum, la peste 50 de ani de la acea cumplită noapte de Rusalii, Nuţa îşi aminteşte de tinereţea ei distrusă, de nenorocirile pe care i le-a adus Bărăganul şi comuniştii şi spune c-a avut parte să ierte. Mai ales că Dumnezeu a avut grijă să-i pedepsească pe cei care au crezut că-i pot îngenunchea pe fruntaşii comunelor , care, lor, nu le făcuseră decât bine. Autorităţile de atunci ale comunei au avut parte de un sfârşit pe măsura faptelor lor. Priveşte şi acum cu nostalgie fotografia cu cele două femei, mamă şi fiică, în doliu, cu cei doi copii rămaşi orfani, jelind fiecare moartea celor care ar fi trebuit să le fie sprijin în viaţă…
[Submitted by carmencita]