În aceeaşi zi, guvernul sovietic revine cu o a doua notă, în care somează guvernul României să restituie Basarabia şi nordul Bucovinei în termen de patru zile (deci până la încheierea zilei de 1 iulie), stipulând ca pentru 28 iunie, deci a doua zi, oraşele Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă să fie deja ocupate de trupele sovietice (cf. loc. cit.). Era deci clar că acestea erau concentrate pe un dispozitiv ofensiv, chiar la graniţele României. Culmea, sovieticii aşteptau răspuns din partea autorităţilor româneşti până la aceeaşi dată. La ce bun să mai pretinzi că aştepţi un răspuns pentru 28 iunie, dacă avertizezi că, în aceeaşi zi, trupele tale vor ocupa un anumit aliniament?

Răspunsul român remis la data cerută, deci a doua zi, a acceptat predarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, deşi se plânge de termenul scurt, referindu-se şi la ploile şi inundaţiile care au stricat căile de comunicaţie (ibidem, p. 82).

Iată cum caracteriza Grigore Gafencu, în Jurnalul său, schimbul de note ruso-român: "Notele ruseşti sunt abile ca formă şi fond, moderate ca ton şi de o perfidie foarte bine socotită. Notele noastre sunt greşit concepute şi foarte prost formulate. La pretenţiile ruseşti referitoare la drepturile istorice şi etnice ale Rusiei asupra Basarabiei, nu am răspuns nimic: nici o punere la punct, nici un contra-argument, nici un protest. Ne-am mulţumit să răspundem - «pentru a câştiga timp», pretinde Ministerul de Externe, - că suntem gata să stăm de vorbă…Ruşii au înlăturat cu multă îndemânare intenţiile dilatorii cuprinse în nota noastră de răspuns, aducându-ne numaidecât la cunoştinţă «programul de evacuare». (Nemţii au informat Guvernul sovietic că răspunsul nostru, dilatoriu în formă, înseamnă totuşi o acceptare.) Fapt e că ne-am plecat în faţa forţei, fără s-o spunem şi fără să stăruim asupra bunului nostru drept. Nu am respins argumentarea sovietică, ci ne-am declarat gata, după ce am luat cunoştinţă de ea, să stăm de vorbă."

Cabinetul Ministrului de Externe, la data aceea Constantin Argetoianu, în redactarea notelor de răspuns româneşti a recurs la o formulă ce s-a vrut abilă: Guvernul român "se vede silit să primească condiţiile de evacuare", evitând vreo recunoaştere, fie a apartenenţei istorice, fie a dreptului Rusiei sau URSS asupra Basarabiei. Dar sovieticii nu puteau lua decât ca pe o evacuare, ceea ce ei considerau o ocupare vremelnică a unor teritorii ruseşti de către armata şi administraţia română.

Notele de răspuns româneşti au fost formulate după întrunirea, de două ori în aceeaşi zi, de 27 iunie 1940, a două Consilii de Coroană: primul la ora 12.20, al doilea după ora 21.00. Istoricul Gheorghe Buzatu, a cărui lucrare se bazează pe un considerabil efort de documentare în arhive româneşti şi străine, precum cele de la Moscova, atât înainte cât şi după 1989, nu ezită să afirme: "Mai înainte de orice se impune a consemna că, în viziunea noastră, pentru întreaga evoluţie a României în cursul celui de-al doilea război mondial se poate identifica o singură cauză a cauzelor: decizia cercurilor guvernante de la Bucureşti din 27 iunie 1940 de a se da curs notelor ultimative sovietice privind Basarabia şi nordul Bucovinei."

Vreme de decenii românii au fost inoculaţi cu ideea că guvernul de atunci nu avea de ales în faţa agresivelor pretenţii ruseşti. Numai cercetătorii care s-au apropiat fără idei preconcepute au pus finalmente în evidenţă faptul că starea de spirit defetistă, repetată până la stereotip de generaţii de istorici, colportată chiar şi azi de majoritatea lucrărilor cu acest subiect, preluat de politicienii cu o cultură istorică sumară, a fost creată şi întreţinută cu multă grijă de conducătorii de atunci ai ţării. În ciuda aparenţelor, Basarabia a fost abandonată cu nepăsare şi cinism de la cel mai înalt nivel, deoarece anumite personalităţi politice de vârf fuseseră demult prinse în jocul unor interese regionale care, odată întreţinute cu inconştienţă sau, mai grav, interesat, conduceau cu necesitate la un astfel de deznodământ. Printre acestea, activitatea diplomatică a lui Nicolae Titulescu s-a înscris ca unul dintre cei mai nefaşti factori care au dus, în final, la înstrăinarea acestor teritorii. Deasupra ei însă, politica şi atitudinea Regelui Carol al II-lea, de indiferenţă, înclinare spre compromis şi concesie faţă de pierderile teritoriale din 1940, atâta vreme cât cedările nu îi ameninţau poziţia, începe să fie tot mai bine documentată.

Examinarea unor surse de informare (arhive publicate, memorialişti, istorici), în contextul evoluţiei situaţiei politice internaţionale şi a poziţiilor succesive pe care s-a repliat statul român, va permite cititorului să tragă concluziile corespunzătoare. Analiza va pleca de la modul de desfăşurare a celor două Consilii de Coroană, înfăţişat de istoricul Gh. Buzatu, şi va pendula în jurul seismului reprezentat de fatidica dată care va fisura statalitatea României, în amplitudini temporale tot mai largi, înglobând în acest cerc profiluri umane, grupuri de interese, evenimente, capabile să demonstreze că poziţionarea temporală a acestui epicentru este rezultatul deplasărilor vizibile survenite în câmpul tectonic al politicii europene, care au surprins învechitele strategii de securitate româneşti în menghina unor forţe de care nu au vrut să ţină cont la timp.

Revenim, cu istoricul Gh. Buzatu în data de 27 iunie 1940. "Carol al II-lea şi comilitonii săi, guvernul condus de Gh. Tătărăscu au recurs, pentru dispersarea responsabilităţilor, la autoritatea a două Consilii de Coroană (...) primul, cu începere de la 12,20 (pentru dezbaterea conţinutului notei ultimative), iar al doilea, după ora 21,00 (pentru examinarea reacţiilor după prezentarea aceleiaşi note ultimative sovietice din 26 iunie 1940)." (ibid., p. 242).

Folosind Jurnalul lui Carol al II-lea, istoricul constată că la primul Consiliu de Coroană au participat 27 de miniştri şi consilieri regali, a căror poziţie exprimată prin vot poate fi sintetizată astfel: 11 voturi contra cedării Basarabiei, 10 pentru, 5 pentru discuţii, 1 rezervat (Gh. Tătărăscu). "Surprinzătoare este concluzia Regelui Carol al II-lea pe marginea bilanţului: deşi cei mai mulţi (11) s-au pronunţat împotrivă, suveranul observa în chip cu totul straniu: «Rezultatul votului a fost pentru primirea ultimatumului...». Iar mai jos: «De la început s-a văzut tendinţa către cedare... »" (ibid., p. 243).

Această ciudată socoteală, fie că a consemnat cu intenţie în mod greşit rezultatul votului, fie că grăbita concluzie reprezintă o mostră de "wishful thinking" (variantă către care înclin), îl pune pe Carol al II-lea într-o postură foarte gravă. Faptele nu confirmă deducţia istoricului Gh. Buzatu, care, "bazându-se" în continuare pe Jurnalul lui Carol, deşi îi acordă, ca şi istoricul Alex Mihai Stoenescu, o credibilitate redusă, şi pe jurnalul lui Petre Andrei, prezent la acel Consiliu, afirmă: "Regele nu specifică ce atitudine a exprimat el însuşi; putem doar să bănuim că nu (sublinierea autorului, Gh. B.) era pentru cedare sau că era consternat de cele survenite" (loc. cit.).

Cât de departe era Carol de acest sentiment (pe care-l mima, după cum îşi "machiază" propriul jurnal, scris pentru cultivarea unei imagini favorabile), putem judeca pe baza unei serii întregi de gesturi, declaraţii, atitudini şi iniţiative de politică externă ale monarhului, anterioare şi posterioare momentului.

La al doilea Consiliu de Coroană, în seara aceleiaşi zile, alături de cei 27 de consilieri regali şi miniştri a fost invitat şi Alexandru Vaida-Voevod, mişcare calculată pentru obţinerea din partea acestei figuri emblematice a României Mari a unui surplus de legitimitate pentru actul cedării. Rezultatul votului consemnat de suveran cu omisiuni (nu specifică poziţia lui Gheorghe Tătărăscu, primul ministru, şi poziţia generalului Florea Ţenescu), este: 19 pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra (Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu), 1 vot expectativ (Victor Antonescu). Propria poziţie este indicată prin cuvintele: "Am încheiat Consiliul printr-o scurtă cuvântare în care am spus că este ziua cea mai dureroasă a vieţii mele [...] Că consider că se face o mare greşeală de a ceda fără nici o rezistenţă aproape un sfert de ţară, dar mă văd copleşit de avizul marii majorităţi a acelora cărora le-am cerut sfatul. Am plecat fără a da mâna cu nimeni, adânc amărât şi convins că urmările celor hotărâte vor fi foarte rele pentru ţară..." .

În realitate, greşeala elementară de aritmetică arăta intenţia lui intimă, favorabilă cedării, pentru a scăpa de presiunile externe ce-i ameninţau coroana. Atitudinea lui exetrioară este pur formală, de paradă, inclusiv jurnalul "intim", evident scris pentru a fi citit de către alţii. Machiavelisme care au reuşit să înşele oameni politici de bună credinţă precum Iorga şi Gafencu. Astfel, tot în Jurnal, Grigore Gafencu consemnează relatările lui Iorga despre faimosul consiliu, potrivit cărora regele face figură demnă: "Iorga îmi istoriseşte apoi despre Consiliul de Coroană în care a susţinut cu hotărâre rezistenţa, fiind aprobat de foarte puţini. Regele foarte bine. (A avut cuvinte de laudă pentru «idealul în care a crescut» şi pentru educaţia pe care a primit-o – în parte de la Iorga). În schimb militarii au fost lamentabili. Miniştrii, tineri «pe care am fost condamnaţi să-i ascultăm pe rând», şi mai lamentabili; iar Tătărăscu, «pelicanul sonor» şi Argetoianu - «odioşi». Demni au fost reprezentanţii Ardealului şi ai Basarabiei.". Astăzi ne dăm seama că pentru un jucător politic de calibrul lui Carol era o pură distracţie să-l înşele pe Iorga asupra atitudinii lui reale mizând anume pe orgoliul de fost dascăl al persoanei lui, în timp ce afişa, în faţa Consiliului de Coroană, intransigenţă patriotică. Cu aceeaşi atitudine marţială se manifestă şi faţă de primul ministru:

"În dimineaţa zilei de 28 iunie m-am prezentat suveranului pentru hotărârea decisivă, care trebuia comunicată Moscovei până la ora 11.

Drept răspuns, regele mi-a înaintat spre semnare Decretul de mobilizare, spunându-mi: «Iată răspunsul meu de rege şi soldat!» Am implorat suveranul să lase guvernului sarcina să examineze senin situaţia, precum şi consecinţele pentru ţară şi pentru viitorul ei, a respingerii ultimatumului.".

Judecând acest gest, istoricul german Andreas Hillgruber e de părere că reacţia regelui era calculată "din dorinţa de a părea activ în ochii opiniei publice".

În continuarea lucrării Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, autorul pune două întrebări legitime:

"Astăzi, după mai mult de o jumătate de veac de la evenimentele examinate, este desigur cazul să ne întrebăm în modul cel mai serios dacă:

Nu ar fi fost posibilă respingerea notelor ultimative sovietice?
Participanţii la Consiliul de Coroană, pe umerii cărora Regele Carol al II-lea, după cum am văzut, arunca (în postură de...memorialist) întreaga responsabilitate a pierderii Basarabiei şi Nordului Bucovinei, nu cumva au fost intoxicaţi în chip premeditat pentru a li se forţa opţiunile şi, dacă aşa este, în ce împrejurări, de către cine şi de ce?" (op. cit., p. 244).
Pentru că, la Consiliul din seara zilei de 27 iunie 1940, generalul Florea Ţenescu şi premierul Gheorghe Tătărăscu au făcut expuneri sumbre asupra situaţiei politico-militare a României, care au influenţat într-o măsură covârşitoare votul ce a urmat.
[Submitted by carmencita]