Dar această perioadă de bunăstare,prima parte a copilăriei mele,a avut un final nefericit…Odată cu începerea holocaustului ce avea să curme mii de vieţi,familia mea a fost obligată să renunţe la toată agoniseala şi să părăsească satul natal…Chiar şi aşa, din considerente neştiute de nimeni, oamenii erau obligaţi să meargă în Siberia,iar alţii, de origine evreiască, erau chiar omorîţi.Nu pot uita cum într-o zi,vecinii noştri evrei,au primit ordin să rămînă în casă ,fară să vorbească cu cineva,iar cine îndrăznea să încalce acest ordin era executat pe loc.Aşa au trecut zile fară ca nimeni să ia legatura cu ei,fără să aibă apă şi pîine.Mama mea,nemaiputînd îndura să vadă cum copiii lor sufereau,într-o noapte s-a furişat şi le-a lăsat la geam lapte şi un pacheţel cu mîncare…Dar,în aceeaşi noapte ,armata a venit şi i-a ridicat pe vecinii noştri ducîndu-i,împreună cu copiii lor şi cu alte familii de evrei,la marginea satului şi împuşcîndu-i.A doua zi,cand parinţii au aflat de această oroare şi temîndu-se de aceeaşi soartă,au hotărît că nu trebuie să mai rămănă acolo şi imediat au urcat în două căruţe lucruri ce credeau că le vor fi de folos.I-a însoţit si bunicul din partea mamei şi,împreună cu mine,care eram micuţă şi nu ştiam bine ce se întîmplă,au trecut Prutul şi s-au îndreptat către Oltenia. Aici, au găsit găzduire în localitatea Pîrîieni, unde au fost primiţi cum se cuvine.Bunicul s-a întors repede în Basarabia unde-l aştepta bunica şi, la puţin timp ,graniţele dintre Romania-mamă şi Basarabia au fost închise.În Oltenia am stat o perioadă de cîţiva ani în care încercam să ne acomodăm şi să facem cîte ceva să ne putem hrăni.Astfel,tata mergea la cîmp iar mama,o femeie foarte pricepută,broda şi vindea pe cîţiva bănuţi lucruşoare minunate şi cu mare chin făcute.După cîţiva ani am plecat în comuna Piscoi,judetul Gorj, unde am stat cu gazdă încă ceva ani.
Dar nici aici nu ne-a fost dat să rămînem prea mult…Pentru a ne aduna pe toţi cei care trecusem Prutul,autorităţile de la Bucureşti au emis un decret cum că ne împroprietărea cu pămînt dacă plecam în Banat.Cum nu aveau altă soluţie,toate familiile basarabene s-au îndreptat către localităţile limitrofe Timişoarei.În acelaşi an,familia noastră a suferit o mare,ireparabilă şi dureroasă pierdere prin decesul mamei mele care s-a îmbolnăvit rapid şi din lipsă de medicamente, a avut o moarte fulgerătoare. Am înmormîntat-o creştineşte în satul Piscoi şi a trebuit să rămînem încă un an să-i facem cele de cuviinţa.La cei 9 ani pe care-i aveam cînd am rămas singură cu tata,copilaria mea a luat sfîrşit.Trebuia să mă îngrijesc de treburile gospodăriei,să gătesc,să spăl,să am grijă de tata pe care-l vedeam suferind de lipsa mamei şi,pentru că a iubit-o aşa mult,nu s-a recăsătorit niciodată. Mergea zilnic la muncă pentru caţiva bănuţi ce ne ajutau să supravieţuim iar în 1949 am plecat către Banat să ne întîlnim rudele şi prietenii.Ne-am stabilit în localitatea Gottlob unde am găsit să stăm cu chirie la o familie de nemţi.Aici locuia,tot cu chirie, încă o familie de basarabeni,familia Precul, cu care am rămas prieteni pe viaţă. Noi nu am fost împroprietăriţi cu pămînt ca celelalte familii iar tata a fost nevoit să lucreze zilier la cîmp. Eu am intrat la liceul pedagogic din Timişoara unde învaţam foarte bine ,obţinînd şi bursă de merit.Tata era mîndru de mine şi spera să am un viitor strălucit. Nu avea să ni se împlinească nici această dorinţă…În noaptea de 17-18 iunie 1951,am primit ordin de la armată să părăsim locuinţa în 2 ore.Soldaţii băteau din uşă în uşă la toţi cei din Basarabia,la saşi,aromani şi la cei ce erau mai înstăriţi.Ce să faci in 2 ore? Ce să gîndeşti în acea tensiune?Nimeni nu ne spunea de ce şi unde ne duc…
Am împachetat la repezeală ceva obiecte de mobilă,îmbrăcăminte şi ceva alimente şi, cu animalele ce le aveam atunci,am urcat cîte doua familii în vagoane de marfă.Tata a urcat în tren şi căruţa cu un cal ce aveau să ne fie de mare folos mai tîrziu.Teama noastră era că ne duc în Siberia de care auzisem atîtea grozăvii de o cruzime deosebită.După o săptămînă de mers cu trenul,în căldura şi duhoarea ce se instalase în vagoane,trenul nostru a oprit în gara Niculiţel(Dudeşti).Soldaţii ne-au ordonat să coborîm repede cu toate acareturile ce le aveam şi ne-au îndreptat către un camp la 2 km de gară.Aici ,pe o mirişte de grîu,ne-au parcelat la fiecare cam 1o-15 ari,ne-au bătut ţaruşi şi ne-au spus că acesta ne este noul ’’cămin’’.Plini de praf,obosiţi,flămînzi şi însetaţi,ne uitam unii la alţii fără să mai gîndim nimic şi poate mulţumiţi că nu eram in Siberia…Dar aici ne confruntam cu o căldură deosebită.Arşiţa ne ardea întregul corp iar lipsa apei îşi făcea simţită prezenţa.La temperatura foarte ridicată ce era în acea zi,eu fiind şi foarte micuţă şi firăvioară, abia mai respiram.Tata a facut repede un umbrar pentru mine şi fetele familiei Precul, Milica şi Nati şi,cu cîţiva snopi de spice s-a grăbit să facă o colibă să nu ne prindă noaptea sub cerul liber.Aşa au procedat şi celelalte sute de familii cu care împarţeam această suferinţă…Chiar de a doua zi toţi cei de acolo am început să ne construim bordeie în pămînt în care am stat pînă spre toamnă.Acest bordei era la o adîncime de 2-2,30 m în pămănt şi era acoperit cu paie.Aici am înghesuit o parte din mobilă si alte lucruri iar restul era afară.Cînd ploua mai abundent ‚’’căsuţa’’noastră era inundată cu apă iar igrasia se instala rapid.În fiecare dimineaţă eram obligaţi să mergem la munca cîmpului:la recoltat bumbac,porumb sau alte munci agricole…Cel mai greu mi s-a părut la cules de bumbac.Ni se dădeau sorţuri mari cu buzunare, pe care le atîrnam de gît iar cînd umpleam buzunarele ,trebuia să trecem bumbacul în saci ce-i căram şi pe aceştia după noi printre rîndurile pline de praf şi ţepi.Aveam o normă de făcut ce cu greu reuşeam să o îndeplinesc deoarece eram micuţă şi mi se umflau repede mîinile de la ţepii de pe capsula bumbacului.Mă ajuta tata să îndeplinesc kg ce trebuiau culese pînă la sfîrşitul zilei,iar seara cădeam frînţi de oboseală. Dacă nu vroiam să mergem la muncă ,ne închideau seara în cămin şi ne obligau să mergem dimineaţa la muncă .Mergeam pe jos caţiva km la plantat de vie,fiind obligaţi să muncim pentru a beneficia de apa fiartă din remorci sau de lemnele ce ne trebuiau pentru iarnă.Aşa chinuiau autorităţile mii de oameni,copii,femei şi bătrîni…De ce?Nu făcusem nici un rău nimănui…
Cînd ne întorceam de la munca istovitoare din cîmp,ne apucam să facem chirpici din pamîntul scos de la construcţia bordeiului,îl amestecam cu paie şi apă şi-l turnam în forme speciale.Eram doar eu cu tata şi eram nevoiţi singuri să-i construim deoarece toţi cei de acolo făceau acelaşi lucru şi foarte rar te puteai ajuta cu cineva.Pînă în iarnă am reuşit să ne adunăm materialul necesar construcţiei de casă.Ne impuneau să le facem după anumite tipare,toate la fel.Erau de două categorii:cu o cameră şi cu două camere pentru familiile mai numeroase.Am acoperit casa cu paie mai întîi iar mai tîrziu cu stuf.Iernile erau foarte aspre.Vîntul era nemilos în Bărăgan şi punea troiene ce ne acopereau casele. Aici am stat 4 ani ,obligaţi să muncim pe nimic şi să nu parăsim localitatea.Eram permanent supravegheaţi de soldaţi înarmaţi şi nu aveai unde să pleci.Aici s-a hotărît şi viitorul meu profesional.Trebuia să urmez anul 2 la pedagogie iar tata s-a luptat din răsputeri să obţină o aprobare de la minister să urmez şcoala.Eu şi cele doua fete ale fam Precul am obţinut această aprobare de la Ministerul Învaţămîntului din Bucureşti să urmăm la Galaţi şcoala,dar autorităţile de aici nu ne-au permis acest lucru .Ni se interzicea strict să părăsim localitatea şi, astfel, viitorului nostru profesional ,i se frîngeau aripile definitiv…În situaţia noastră erau sute de tineri corora li s-au distrus viitorul. Cei mici urmau şcoala aici,in Bumbăcari,dar noi cei mari trebuia să mergem la lucrul cîmpului,să uitam de şcoală şi tot ce învăţasem în anii trecuţi…După 4 ani,s-a dat un ordin prin care unele familii din Banat puteau să se întoarcă în regiunile de unde au fost strămutaţi dar nu în localităţile de provenienţă.S-au mutat fiecare pe unde au reuşit:la rude,prieteni sau cu chirie.După ceva timp ne-au dat si nouă libertatea de a circula şi astfel,multe familii s-au întîlnit cu fraţii lor după atîţia ani de exil,despărţiţi în gară in acea noapte de patimă cînd au urcat in garnituri de tren diferite şi au fost abandonaţi pe cîmpuri la zeci de kilometri depărtare neavînd voie să comunice unii cu ceilalţi ani de zile… Noi,basarabenii,nu aveam unde să plecăm…Plaiurile noastre natale erau acum teritoriu sovietic.Familiile noastre dragi de acolo erau obligate să urmeze dictatura sovietică,să vorbească limba rusă,să-şi schimbe numele şi să-i uite pe cei ce trecuseră Prutul… Ne era interzis să comunicăm cu ei şi am suferit în tăcere, dar inima noastră era acolo,lîngă ei…Aşa s-au scurs ani în care am fost obligaţi să ne facem o viaţă nouă. Ne-am mutat mai aproape de centrul satului ce purta acum numele de Bumbăcari,deoarece noi locuiam foarte departe ,pe strada 13,ultima din sat.Cum erau destule case parăsite de cei ce plecaseră,am ocupat o căsuţă cu 2 camere şi un antreu,iar în curte tata a plantat multă vie de care se ocupa cu mare drag.Aici a stat 30 de ani,singur,în căsuţa mică luminată doar de o lampă cu gaz şi văzîndu-şi de treburi fără să supere pe nimeni.
Cu toate că au fost vremuri cumplite,oamenii nu şi-au pierdut cumpătul.Au luat-o încet şi cu răbdare multă, au făcut căsuţe frumoase,bine îngrijite şi curţi aranjate din care nu lipseau florile multicolore ce le dădeau multă speranţă că bunul Dumnezeu va avea grijă şi de ei…Au dovedit de atîtea ori că omul sfinţeşte locul!!!!!În această localitate au ridicat cu toţii şcoală,grădiniţă,cămin cultural,dispensar,poliţie,magazin şi un sediu al Primăriei .Pentru a ignora suferinţa prin care treceam,pentru a mai alina durerea,organizam baluri în caminul cultural.Aici ne întîlneam cu toţii,legam prietenii, ne încurajam unii pe alţii şi ne promiteam că trebuie să avem putere să trecem peste necaz şi să o luăm de la capăt…

Eram cu toţii ca o mare familie:romani,macedoneni,basarabeni,unguri şi nemţi,împărţeam necazurile şi bucuriile,munceam împreună şi ne distram cu toţii.Am împrumutat unii de la alţii obiceiuri si am legat prietenii ce nu s-au uitat peste ani…
Unii tineri au plecat la şcoli locuind la rude,alţii au plecat în diferite colţuri ale ţării cautînd un loc de muncă şi plecînd cît mai departe de acele locuri ce le-au umbrit copilăria,le-a distrus tinereţea şi viitorul…
Pînă în anii ‚’85 nu a mai rămas nici o casă în acele locuri pline de amintiri amare…O parte din familii au plecat la Brăila,alţii la copii dar cele mai multe s-au mutat în Dudeşti,cumpărînd sau făcîndu-şi case acolo.Satul Bumbăcari a ramas un cîmp arabil aşa cum fusese pînă în anul 1951,dar vîntul aspru din Baragan şuieră şi acum amintirile acelor ani grei ce nu pot fi uitaţi de supravieţuitorii acelor locuri iar urmaşii lor să nu uite prin ce chin au trecut parinţii şi bunicii lor… Trebuie să cunoască adevarul şi să-l spună mai departe…

[Submitted by carmencita]